
Teoria de bază a acupuncturii urechii este că anumite puncte ale urechii au un efect asupra altor organe, părți ale corpului sau funcții. Acupunctura urechii este un tratament care implică stimularea acestor puncte pentru prevenirea și tratarea bolilor și ameliorarea durerii.
În Franța, unde acupunctura modernă a urechii a fost rafinată și dezvoltată în anii 1950, metoda a devenit cunoscută sub numele de auriculothérapie — în engleză „terapie auriculară” — un termen care combină cuvintele latine pentru „ureche” și „tratament”.
Acupunctura urechii este un concept care cuprinde atât diagnosticul — examinarea urechii pentru a găsi „puncte active”, cât și tratamentul — stimularea acestor puncte active prin electrostimulare sau cu platuri cu seminte de vaccaria sau metale pretioase.
Acupunctura urechii este o variație a acupuncturii corporale și formează o mică parte independentă a științei mai mari. Principiile tratamentului cu acupunctura urechii sunt diferite de cele ale acupuncturii corporale. Auriculoterapia poate fi utilizată în combinație cu acupunctura corporală sau ca tratament separat.
Metoda a fost folosită de mii de ani în Asia. Pe lângă diagnosticarea pulsului și a limbii, caracteristice medicinei chineze, medicii chinezi au tratat și afecțiuni precum temperatura ridicată și durerea prin masajul urechii. Până în prezent, astfel de metode rămân parte din medicina populară chineză.

Ideea de bază a acupuncturii moderne a urechii este că fiecare parte a corpului are un punct reflex corespunzător în ureche, care poate fi folosit atât pentru diagnostic, cât și pentru tratament. Dacă ceva este dezechilibrat în organism,acest lucru se va reflecta în partea particulară a urechii. Punctul reflex poate fi dureros sau își poate schimba culoarea. Dacă exact acel punct din ureche este tratat, partea corespunzătoare a corpului reacţionează pozitiv. Punctele active ale urechii pot fi legate pentru a forma figura unei ființe umane minuscule(a unui fetus) întoarse cu susul în jos. Această teorie a fost lansată de medicul francez Paul Nogier în anii 1950. Ceea ce a descris a fost un așa-numit sistem de zone reflexe.